Horia al nostru are aproape 3 ani și jumătate. Merge cu noi în natură din prima săptămână de viață. De la trasee ușoare în pădurea de lângă casă până la urcarea Transfăgărășanului pe bicicletă, Horia ne-a însoțit. Iar de curând a intrat în categoria oamenilor de munte cu acte în regulă, după ce a făcut pe jos primul lui traseu mai lung în Retezat, din Poiana Pelegii până la Lacul Bucura, urmat de 3 nopți petrecute la cort. Deși e încă începător, lui Horia îi place să petreacă timp în natură. Însă nu oricum, ci cu multă responsabilitate și cu lecții învățate la fiecare pas. Și de el, și de noi ca părinți și oameni care nu și-au schimbat stilul de viață activ, ci au fost mai degrabă nevoiți să-l adapteze vieții de familie. Așa încât m-am gândit că ar fi de bun augur să împărtășesc câte ceva din ce-am învățat până acum. E un fel de mic ghid al mersului pe munte cu un copil destinat mai degrabă să demonteze false așteptări, decât să explice pas cu pas ce e de făcut. Fiindcă despre mersul pe munte, explicațiile în scris sunt, firește, de prisos.
Autonomia. E cel mai important principiu aplicat activităților recreative desfășurate în mediul montan (trekking, camping, sporturi montane) și înseamnă, pe scurt, capacitatea de a face față oricărei situații cu care te întâlnești. Autonomia presupune experiență în mediul montan, echipament corespunzător și folosirea lui corectă, condiție fizică adaptată nivelului de efort și o dozare corectă a resurselor. De unde rezultă timp de calitate petrecut pe munte și capacitatea de a lua deciziile corecte în situații de risc.
Adrian Vălean, practicant cu experiență al sporturilor montane (alergare, cățărare, ski de tură, ski-alpinism, alpinism) scrie despre autonomie mai pe larg aici. Nu am nici pe departe experiența lui Adi, dar merg pe munte de 18 ani, răstimp care a clădit un nivel de experiență rezonabil pentru a-l lua și pe Horia în câteva ieșiri în fiecare an. Chiar și așa, mersul pe munte cu un copil va fi mereu mai stresant. E nevoie de mai multă atenție distributivă, cu nivelul de siguranță ridicat la 10+.
Spre exemplu, cu Horia nu ne permitem să fim surprinși de o ploaie zdravănă pe traseu, fiindcă o retragere rapidă ar fi aproape imposibilă și nici nu ne dorim să testăm rezistența la frig și ploaie, deși echipat, a unui copil de 3 ani. De aceea purtăm la noi vara un adăpost de urgență. Pe care încă n-am avut ocazia să-l folosim. Și care sper sincer să stea mult și bine în săculețul lui. Autonomia se referă la tine ca individ, dar este o condiție absolut obligatorie a mersului pe munte cu odrasla.
Mergi pe munte în primul rând pentru tine. O lecție importantă pe care am învățat-o în acești 3 ani este că nevoia unui copil de a fi într-un mediu natural e o preconcepție. Parțial adevărată, dar rămâne o preconcepție. Natura, cu precădere muntele, e în general un mediu ostil, cu vreme capricioasă, teren accidentat și provocări la tot pasul. Copiii au nevoie să se simtă în siguranță într-un mediu cât mai divers în stimuli productivi (telefonul sau televizorul nu intră aici), motiv pentru care le plac atât de mult jocurile, jucăriile, cărțile și interacțiunea socială. Când l-am întrebat pe Horia ce i-a plăcut cel mai mult la tura din Retezat, mi-a zis că arzătorul și butelia. Doar nu peisajul și traseul până la lac… Mersul pe munte oferă într-o mică măsură ce caută ei, de aceea trebuie dat în doze cumpătate, care pot fi crescute odată cu vârsta și capacitățile lor cognitive.
Ca să ajungem la un compromis, încercăm să facem o regulă din a ne acorda fiecăruia timp pe munte. În prima zi plină petrecută în Retezat, Aura a făcut un traseu de 7-8 ore, în timp ce eu am explorat împrejurimile zonei de campare cu Horia. Am pregătit masa, ne-am jucat în cort, am făcut cunoștință cu salvamontiștii, ne-am dat în hamacul lor, profitând astfel de umbra refugiului, am observat peștii din lac și am făcut poze. După ce Aura a revenit, eu am plecat într-o tură de alergare în cele 3 ore care-mi mai rămăseseră la dispoziție. La final, toată lumea a fost mulțumită. Să-l fi cărat/ târât o zi întreagă pe trasee ar fi fost un efort inutil pentru toți.
Atâta timp cât relația cu partenerul are întâietate (trebuie mereu să aibă pentru ca lucrurile să meargă), mersul pe munte cu un copil poate fi un cadru excelent de a o reconfirma, dar și de ajustare a dinamicii relațiilor dintre membrii familiei. Pe de o parte, fiecare face ce-i place, pe de altă parte, suntem împinși într-un cadru care aproape că ne obligă să fim mai calmi, mai înțelegători și să arătăm mai multă compasiune unii față de ceilalți.
Pregătește-te pentru orice tip de vreme. Se leagă de primul punct, dar trebuie să fac câteva mențiuni când vine vorba de copii. Una din primele ture mai lungi ale lui Horia a fost în miez de iarnă, în Ceahlău. Am urcat mai mult pe noapte, timp de 2 ore pe un frig serios. Îl purtam pe atunci într-un baby carrier peste care am pus o jachetă de puf care îl acoperea complet, inclusiv picioarele. S-a simțit excelent. Iarna trecută, fiind deja mai mare, l-am dus, tot în Ceahlău, într-un rucsac pentru cărat copii – da, produsele astea sunt scumpe, dar am reușit să le luăm reduse la 50% sau second-hand. Deși știam dinainte cum va fi îmbrăcat, din graba și haosul făcutului de bagaje, am uitat ce era mai important. Horia ar fi trebuit să aibă în picioare o pereche de-a mea de ciorapi cu puf pe care îi port iarna la cort. A avut doar cizmele și până la cabană i-au înghețat picioarele, în special în zona platoului, unde vântul bătea cu putere. Am făcut câteva greșeli la partea de planificare, dar și pe traseu, care puteau să ne coste. La întoarcere, i-am îmbrăcat picioarele în 2 jachete de puf și puștiul s-a încălzit rapid, ba chiar a dormit buștean. Apropo de asta, cabanierul de la Dochia își bagă copilul cu totul într-un rucsac normal, soluție posibil claustrofobică, dar super eficientă iarna, în zonele expuse.
La tura recentă din Retezat am avut la noi un combinezon impermeabil, o jachetă de iarnă, cagulă, mănuși groase și cizme din cauciuc (soluție temporară, dintr-un concurs nefericit de împrejurări n-am putut pleca cu bocanci). În ultima parte a turei temperatura resimțită a scăzut spre 0°C, însă Horia a fost protejat din cap până în picioare cu echipament de iarnă. În miezul verii. În plus, crema și ochelarii de soare, soluția împotriva insectelor, pălăria cu protecție pentru gât n-au lipsit. Chiar dacă a fost cald în prima parte a călătoriei, Horia a purtat mereu pantaloni lungi și mânecă lungă pentru a reduce expunerea directă la soare (dacă cumva te miri de ce ai atâtea alunițe pe tine, expunerea prematură la soare e una din explicații).
E greu, și la propriu și la figurat. Dacă ești un părinte implicat, atunci traiul cu un copil e dificil. Nu doar că ești scos din zona de confort, dar zona de confort în sine devine o amintire îndepărtată. Noi n-am avut pe nimeni care să ne ofere ajutor și ne-am descurcat singuri cu creșterea lui Horia. Asta înseamnă că ori o iei pe arătură, ori ajungi să fii în control, să te disciplinezi și să creezi rutine de la care nu te abați. Ne e greu în continuare și avem destule zile în care nu ne mai rămâne energie pentru noi, însă doar așa am învățat că putem să facem aproape orice cu Horia dacă ne propunem.
La tura din Retezat ne-am dat seama că va fi aproape imposibil să cărăm tot echipamentul pentru camping și să-l ducem și pe Horia în spate. L-am instruit deci dinainte că trebuie să meargă pe jos – traseul de 1h30′ ne-a luat 3h – și am simplificat la partea de echipament. Mai puține haine pentru noi, doar doi saci de dormit (sacul meu de iarnă a fost folosit ca pătură de Aura și Horia pe saltele cu confort termic sporit, nu izoprene subțiri), un aparat cu un singur obiectiv fixat de rucsac cu o plăcuță Peak Design (asta-i pentru fotografi), pantofi de trail-running în picioare pentru mine în loc de bocanci, o parte din mâncare lăsată la mașină (o posibilă soluție pentru camparea pentru mai mult de 2 zile dacă traseul dus-întors e în limite de timp rezonabile). Pe traseu l-am mai luat în brațe sau în cârcă acolo unde devenea “mai tehnic” pentru el. N-a fost incredibil de greu să urcăm (cred că țânțarii din pădure ne-au dat cele mai mari bătăi de cap), dar nici ușor, mai ales că un copil pus să urce pe picioarele lui îl ia pe “NU” în brațe mai repede și mai des decât poți tu să-l motivezi.
O să dureze, ai răbdare. Timpul trece diferit pentru un copil. O teorie a percepției timpului spune că jumătate din timpul perceput din viața unui om se încheie la 7 ani. Unul din motive este că un copil învață foarte multe lucruri într-un timp scurt și trăiește foarte multe experiențe pentru prima oară. Acum îmi permit și eu să vin cu propria teorie: răbdarea unui părinte trebuie să fie direct proporțională cu timpul perceput de copil. Planul în sine, făcutul bagajelor, care-s duble ca volum și greutate, plecarea, drumul până acolo cu mașina, urcatul, toate astea durează mai mult și sunt adesea copleșitoare, motiv pentru care iubitorii de munte și natură, din ce-am văzut, nu prea fac copii. Și-i înțeleg perfect. Însă cu răbdare și un cap limpede, timpul investit în viața de familie oferă satisfacții de durată care nu pot fi create altfel. Fără s-o dau prea mult în filosofie, însăși ideea de fericire riscă să fie prost înțeleasă dacă nu presupune perioade îndelungate de frustrare, efort conștient, răbdare antrenată și vulnerabilitate. Ori pe toate astea le primești gratis pe un traseu de munte împreună cu un puști de 3 ani care nu mai vrea să înainteze.
Ca orice obicei bun, perseverența e cheia. Nouă nu ne ies mereu planurile. Ne-am mai întors din drum, am scurtat șederea, ne-am certat, dar n-am renunțat să facem ce ne place când a apărut Horia. Avem într-adevăr și avantajul de a locui într-un oraș mic, lângă o pădure. Prezența în natură este deci ceva cotidian, iar Târgu Mureș e un oraș puțin mai prietenos cu copiii decât altele (deși nu cu mult, problemele sunt cam aceleași peste tot) – pădure, spații de joacă bine amenajate, o grădiniță în natură unde Horia merge atunci când și noi ne permitem s-o plătim și unde face activități mult mai interesante decât cea mai tare experiență pe munte.
Deși mediul ne-a permis, am încercat și noi să fim cât mai consecvenți cu timpul pe care-l petrecem afară și cu tipul de activități pe care le facem împreună cu Horia. Am pornit în pași mici, am bazat ieșirile din casă pe o practică care poate fi utilizată și pe munte (jucăriile, deși nu la fel de atrăgătoare, pot fi făcute și din ce găsești pe poteci și prin iarbă) și nu ne-am ferit să încercăm lucruri care și pe noi ne speriau puțin inițial, cum e mersul iarna sau statul la cort pentru mai multe zile departe de mașină. Suntem încă la început, dar întrezărim deja niște ture tradiționale, cum e urcarea Transfăgărășanului pe biciclete, unde am fost însoțiți și de alți copii, sau campatul în Retezat.
Adevărul este că mersul pe munte nu va fi niciodată la fel de palpitant cu un copil ca atunci când mergi singur sau însoțit de prieteni. Fie că ești abia la început sau cu ani de experiență în spate, când ești pasionat de sport și de munte, apariția unui nou membru în familie creează fără îndoială dezechilibre în natura competitivă și egoistă a părintelui. Însă dincolo de distracție și amintiri frumoase, muntele poate clădi un caracter modest și rezonabil, te face să te simți vulnerabil, dar te și împinge spre o asumare a riscului bazată pe experiență (de unde și vorba că muntele se servește în porții mici), spre a avea mai mult curaj.
Contrar unor păreri adesea romanțate, muntele, natura, călătoriile, nu oferă răspunsuri la marile întrebări ale vieții, ci doar creează un cadru în care să înveți despre tine și despre relațiile cu cei din jurul tău. E ca și cum ai păși într-o bibliotecă în care cărțile sunt înlocuite de provocări practice pentru minte și corp. Unele pot fi subtile, ca exersarea spiritului de observație, altele pot chiar salva vieți, ca altruismul. Așa încât e lesne de înțeles cât de multe poți transmite mai departe unui copil mergând, și cu el măcar din când în când, pe munte.