Filmul este probabil cea mai complexă și mai accesibilă formă de artă. Alături de literatură și muzică formează un trio care analizează condiția umană în toate aspectele ei, de la cele mărunte, până la cele mai minunate și mai teribile. Între iubire și moarte, nu cred că este ceva ce filmul să nu fi pătruns. Și fotografia reușește cu succes să facă asta, deși tratează emoțiile privitorilor cu o blândețe și cu o detașare pe care filmul nu poate pur și simplu să le îngăduie. Uitându-mă la filme, am învățat destule despre mine și pe ici-colo, am furat și aplicat tehnici în propriile fotografii. Cum e cea folosită de Akira Kurosawa pentru a descrie emoțiile unui personaj – plasează în fundal un element natural dinamic. Ploaia de la fereastră descrie tristețea și regretul, focul descrie furia și răzbunarea, vântul căutarea și neliniștea. Strict tehnic, elementele naturale care se mișcă adaugă interes vizual suplimentar în cadru. Un copac fotografiat printr-o ninsoare deasă va fi mai atrăgător și va oferi mai mult spațiu imaginației în procesul de interpretare. În fine, să revenim la filme. O listă de 10 favorite e imposibil de realizat încât să te mulțumească pe deplin, acum m-am convins. Sunt prea multe filme faine pe lumea asta. Și totuși am făcut o selecție (cât se poate de subiectivă, evident, și una din măcar 2-3 serii de 10 favorite care sper să apară pe blog) care ia în calcul o parte din provocările fundamentale ale omului – iubirea, curiozitatea, frica, nedreptatea, înfruntarea trecutului, curajul de a păși în necunoscut, nevoia de a ne înțelege – și care tratează cu cel puțin la fel de multă grijă și partea vizuală. Nu-i un top, pe unele le-ați văzut de v-ați plictisit, pe altele aproape sigur nu.
Lost in Translation (2003)
Lost in Translation este o poveste despre doi oameni însingurați în propriile relații, care se intersectează într-un mediu neobișnuit prin diferențele de cultură. Tokyo le îngăduie împărtășirea unei afecțiuni punctate de mult umor și care se limitează la momente simple ca cel din poza de mai sus. Nimic din relația lor nu e dramatizat, inclusiv ultima întâlnire, care reușește să păstreze simplitatea intimității dintre ei și să fie în același timp unul din cele mai emoționante finaluri pe care le-am văzut – e acolo cu Ladri di biciclette sau City Lights.
Alien (1979)
Am fost dintotdeauna mare fan al filmelor SF, Alien fiind pentru mine încununarea genului. Un film cu o teroare mai mult sugerată, cu personaje credibile, inclusiv extraterestrul mereu cu un pas înaintea oamenilor, al căror singur scop devine supraviețuirea. Atmosfera constantă de suspans și infinitul sumbru al spațiului sunt redate excelent. “In space no one can hear you scream” conține un adevăr simplu și dur – în fața suferinței, atât ca indivizi, cât și ca specie, suntem marcați de o singurătate care ne obligă, mai devreme sau mai târziu, să găsim soluții.
Noi Albinoi (2003)
E filmul datorită căruia mi-am dorit să vizitez Islanda. Am găsit încă de la prima vizionare destule în comun cu protagonistul, Noi, un băiat care încearcă să scape de lumea apăsătoare și izolată în care a crescut. Pe măsură ce firul narativ înaintează, evadarea lui pare din ce în ce mai puțin probabilă. Peisajele din Fiordurile de Vest, deși superbe și insolite, sunt o expresie exterioară a neputinței lui Noi. Nu promit c-o să vă doriți să mergeți în Islanda după ce vedeți filmul, dar garantez o incursiune în cultura islandeză plină de umor și dramă deopotrivă.
The Salt of the Earth (2014)
Singurul documentar din listă prezintă povestea vieții brazilianului Sebastiao Salgado, un fotograf care nu cred că mai are nevoie de vreo introducere. Mare parte a filmului conține relatările personale ale lui Salgado (filmate în timp ce-și privește imaginile) despre proiectele la care a lucrat de-a lungul vieții, în America de Sud, apoi în Africa și spre final, pe întreaga planetă, cu Genesis. Este o lecție de dedicare pentru orice fotograf și conține o formulă de succes exemplară – muncă, timp, apropiere de subiect și modestie.
Into the Wild (2007)
Un exponent superb al genului “road-movie”, Into the Wild este mai mult de-atât. Christopher McCandless este într-adevăr iresponsabil în decizia de a trăi singur, departe de civilizație, dar realizând că fericirea trebuie împărtășită ca să fie fericire până la capăt (suntem construiți să trăim alături de alți oameni și acesta e indicatorul numărul 1 al fericirii în general), îndrăznesc să spun că-l absolvă în final. De fapt întreaga structură a filmului se bazează pe felul în care Supertramp îi influențează în bine pe cei pe care-i întâlnește, confirmând astfel concluzia trasă de el. Coloana sonoră compusă și interpretată de Eddie Vedder (Pearl Jam) e-o minunăție sonoră.
A Separation (2011)
Fiecare film bun pleacă de la un scenariu bine scris. A Separation excelează la capitolul acesta, reușind să transforme situații cotidiene și perfect plauzibile în secvențe tensionate, care m-au ținut lipit de ecran cap-coadă. Moralitatea e distilată în detalii (ca expresiile protagoniștilor ce asistă neputincioși la urmările propriilor acțiuni), Farhadi (scenariu și regie) împiedicând cu mult tact privitorul să judece personajele. Dintre toate filmele din listă, A Separation se apropie cel mai mult de realitatea României (nici Alien nu-i departe), de la străzile prăfuite ale Teheranului, până la comportamentul și atitudinea personajelor. Veți sesiza rapid și diferențele majore dintre culturi.
Drive (2011)
Fără a fi prea pretențios și cu un aer retro inconfundabil, Drive reușește să fie un neo-noir de succes printr-o combinație de subtilitate și brutalitate cum nu prea am mai văzut. Recunosc că am apreciat mai mult partea subtilă ajutată de lipsa dialogului în câteva scene cheie și de niște unghiuri de filmare foarte atent gândite. Are în același timp ceva din Heat, Taxi Driver și Blade Runner, toate filme de referință. Coloana sonoră este iarăși foarte inspirată.
Let the Right One In (2008)
Dacă ați fost vreodată prin țările nordice și ați avut senzația că prin locurile prin care treceți e suspect de liniște, că oamenii prea își văd de ale lor și că trebuie să fie ceva dubios la mijloc, atunci Let the Right One In o să vă ofere o posibilă explicație. Dincolo de atmosfera tipic nordică și de întrepătrunderea foarte atractivă de fantastic cu real, acest film este centrat pe relația de prietenie dintre personajele principale, cei doi copii. Pe cât e de ciudat, cam tot pe-atât de frumos poate fi dacă este văzut fără așteptări.
Buffalo ’66 (1998)
Billy (Vincent Gallo) a avut parte toată viața lui de respingere. Cu părinți care îl tratează ca pe o povară și proaspăt ieșit din închisoare (nevinovat fiind), lipsa iubirii îl predispune la gesturi iresponsabile și impulsive – și foarte haioase de altfel. Un personaj foarte vulnerabil de care-i aproape imposibil să nu-ți pese într-un film cât se poate de neconvențional despre nevoia de afecțiune.
Good Will Hunting (1997)
Deși mă cam feresc de filmele cu happy-end, ce apreciez la Good Will Hunting este spectrul larg de emoții în care sunt încadrate personajele. Mai toate sunt și sensibile și puternice, căutând să-și reconcilieze propria existență. Contextul poate părea pe alocuri mai puțin plauzibil și romanțat, dar m-am simțit adus pe nesimțite în realitatea creată de Damon, Affleck (care au scris scenariul) și van Sant (regizorul). Replicile din scena în care Matt Damon râde în hohote au fost improvizate pe loc de Robin Williams. O confirmare în plus că fără el filmul ar fi arătat complet diferit.
Întocmai ca fotografiile, filmele sunt diverse și pot fi o sursă de inspirație grozavă în aproape orice fel de proiect creativ. În plus, ne îndeamnă să călătorim, ne oferă răspunsuri la întrebările existențiale, ne emoționează (de preferat până la lacrimi), ne ajută să fim mai empatici, ne educă.
PS: Dacă v-a plăcut articolul și căutați un concediu mai aventuros pentru la anul, încă mai avem câteva locuri libere la călătoriile pe care le organizăm. Dacă ne-om vedea, poate facem schimb și de câteva filme bune.